Falsificarea mărcilor
Perioada de succes a havanelor în secolul 19 a atras după sine, bineînţeles, şi dezavantaje. Problema cea mai gravă era existenţa unui număr mare de diferite mărci şi denumiri de marcă a căror utilizare nu era clar reglementată din punct de vedere legal. Multe dintre denumirile mărcilor proveneau din perioada micilor chinchale, care existau cu sutele. Multe mărci au fost preluate şi sub numele lor au fost produse trabucuri în fabrici. Nu erau puţine nici denumirile de marcă care au rămas nefolosite de către proprietarii lor, deoarece producţia era sistată de mult. Datorită acestei situaţii neclare unii producători s-au folosit de posibilitatea de a comercializa ei înşişi trabucuri sub numele unor mărci deja bine cunoscute, şi asta spre nemulţumirea deţinătorilor mărcii. Situaţia era aşa de încordată încât comandantul general al Cubei, Guitierrez de la Concha, a dispus în 24 decembrie 1855 introducerea în „Decretul oraşului Havana” a articolelor 60 şi 61, care reglementează clar drepturile deţinătorilor de mărci şi comercianţilor de trabucuri. Cine vindea trabucuri sub o marcă pe care nu o deţinea plătea o amendă de 13 până la 20 de pesos. În plus guvernatorul a stabilit ca toate mărcile să fie înregistrate la el. În cazul neînregistrării amenda era stabilită între 10 şi 13 pesos.
Trabucuri contrafăcute
Pe lângă falsificarea mărcilor, havanele constituiau deja de mult timp obiectul falsurilor şi contrabandei. Aceste trabucuri contrafăcute, oferite la un preţ mai avantajos, au adus în timp renumelui havanelor mari prejudicii, deoarece din punct de vedere calitativ nu puteau ţine pasul cu originalul. Pentru a demonstra originalitatea havanelor, în 13 februarie 1889 a fost introdus un sigiliu de garanţie care, conform decretului regal, îndreptăţea pe membrii „Uniunii Producătorilor de Tabac” să-şi marcheze trabucurile ca fiind fabricate în Havana. Acest sigiliu a contribuit în mod decisiv la protejarea havanelor. Sigiliul introdus la acea vreme se foloseşte şi astăzi, evident într-o formă prelucrată din punct de vedere aspectului.
Lupta pentru independenţă
La sfârşitul secolului 19 Cuba, una dintre ultimele mari colonii, a luptat pentru independenţa de mult dorita faţă de Spania. Cererile privind o mai mare libertate, în special în traficul comercial, fuseseră mereu respinse de către Spania. Cubanezii erau în sfârşit pregătiţi să-şi dobândească drepturile, chiar şi prin forţă dacă era nevoie. Cele trei războaie care s-au desfăşurat pe o perioadă de treizeci de ani au adus schimbări sociale, politice şi bineînţeles economice profunde, însă nu şi independenţa pentru Cuba.
„Guerra Larga” 1868 până în 1878
În primul război, numit şi „Războiul Lung„, armatei revoluţionare, care între timp număra peste 12.000 de combatanţi, i s-au alăturat mulţi dintre marii moşieri şi sclavii acestora. Ei sperau în primul rând la condiţii comerciale mai bune cu SUA. Vestul insulei a fost ocolit de lupte. Acest război s-a încheiat cu „Pacea de la Zanjón„. Cuba a dobândit într-adevăr dreptul de reprezentare în Cortes-ul spaniol (parlamentul spaniol) şi a început eliberarea treptată a sclavilor. Ţelul principal, cel de a dobândi autonomia, nu a putut fi însă atins. Numeroşi producători de trabucuri au emigrat în SUA în timpul războiului. Ei s-au stabilit preponderent în Tampa, Key West şi New York City. Şi numărul Vegas-urilor s-a redus enorm în această perioadă. Dacă în 1862 existau încă peste 11.000, în anul 1877 se înregistrau doar 4.500.
„Guerra Chiquita” 1878-1879
Războiul de independenţă a fost continuat cu aşa numitul „Război mic”, Guerra Chiquita, între 1878 şi 1879. Însă şi de această dată strădaniile cubanezilor nu au dat rezultate.
„Guerra de Independencia” 1895-1898
Au trecut 15 ani. Forţele revoluţionare susţinute de către cubanezii aflaţi în exil în America de Nord se pregăteau de atac. José Martí (foto) a devenit o figură importantă în lupta de independenţă a Cubei şi Americii Latine. El a reuşit să reunească din nou forţele revoluţionare scindate de atâţia ani. În ciuda superiorităţii militare pe care a avut-o la început Spania nu a putut ţine piept răzvrătiţilor. De această dată lupta a cuprins întreaga insulă Cubaneză, incluzând parte vestică care era atât de importantă din punct de vedere economic pentru Spania. De aceea în Spania se dezbătea deja deschis despre retragerea din Cuba. Însă în aprilie 1898 Statele Unite intervin în evenimente fiind puternic interesate din punct de vedere economic de Cuba, ca şi de Filipine şi Puerto Rico. De mai mult timp Statele Unite se gândeau să anexeze Cuba.
Aşa numitul război americano-spaniol a durat doar câteva luni. Spania a capitulat şi America a ieşit învingătoare din război. Răzvrătiţii nu puteau face faţă superiorităţii militare a Americii. În „Pacea de la Paris” Spania a cedat Statelor Unite Filipinele şi Puerto Rico şi a primit în schimb o despăgubire în valoare de 20 milionare de dolari. Cuba a devenit formal independentă, dar a rămas sub ocupaţia americană. În anul 1902 Cuba a obţinut statutul de republică, însă Statele Unite şi-au asigurat printr-un articol adiţional din Constituţia Cubaneză dreptul de a interveni militar. Prin aceasta Cuba nu era nici politic şi nici militar independentă şi a rămas de facto sub stăpânirea americană. Statele Unite au constituit două baze militare pe insulă: „Bahía Honda„, care a fost desfiinţată în 1912 şi „Guantanamo” care mai există şi astăzi. Dacă anterior Cuba fusese dependentă de condiţiile comerciale impuse de Spania, acum tonul era dat de americani. SUA, alături de Spania şi Anglia, pe atunci cea mai mare piaţă de export pentru trabucuri, au crescut la scurt timp taxele vamale de import, ceea ce a condus la prăbuşirea relaţiilor comerciale dintre Cuba şi SUA.
Adaptare dupa 5TH AVENUE