Cu ocazia Craciunului, socrul meu mi-a daruit o pipa deosebita, o „kiseru”, adica o pipa japoneza traditionala. Gestul sau a fost cu atat mai emotionant cu cat pipa aceasta este in familia lui de 31 de ani. A cumparat-o chiar el, in 1978, in timpul unei delegatii in Japonia. Facand un calcul simplu, mi-am dat seama ca socrul meu avea atunci aproximativ varsta mea de acum. Asta m-a facut sa ma gandesc: oare si eu, la un Craciun, peste 30 de ani, imi voi darui pipele ginerelui meu? Uau… indepartata viziune.
Prima oara cand am auzit de pipa kiseru a fost prin clasa a 12-a, cand am citit „Ogio-san”, cartea despre Japonia a lui Ioan Timus, imprumutata de la un fost coleg de clasa. Autorul – licentiat al Facultatii de Litere si Filosofie si al Facultatii de Drept din Bucuresti – a scris Ogio-san (in traducere „Domnisoare”) bazandu-se pe experienta si observatiile acumulate personal in timpul a aproape 5 ani de sedere in Tara Soarelui Rasare, intre 1917 si 1922. Cartea a aparut in trei editii, ultima (cea pe care o am si eu) la Editura Dacia, in 1984.
Dupa Craciun, am cautat in biblioteca volumul si am recitit cele cateva pasaje in care autorul se refera la pipa japonezilor.
Prima data a vazut pipa respectiva in trenul care-i ducea la Tokyo pe el si pe baronul (prietenul sau, numit asa nu din cauza nobiliara, ci a cheltuielilor dezordonate):
„Un nipon mai virstnic scoate o pipa subtire, dreapta, lunga de vreo doi dcm. Inghesuie un tutun taiat foarte fin, ca o vata, intr-o cavitate cit un sfert de degetar. Trage doua fumuri, scutura pipa, o-ncarca si o aprinde de la scuturatura.
Ma uit la baron cum il urmareste interesat si-i astept observatia care nu-ntirzie:
– Uite un sistem de a te lasa de fumat. Ca decit sa te muncesti atita s-o tot incarci numa’ pentru doua fumuri, mai bine te lasi pagubas…”
A doua oara a vazut cum fumeaza pipa gazda lor, dupa ce negociasera chiria:
„Japonezul ne ofera tigari autohtone, care nu difera prea mult de ale noastre. Apoi scoate pipa lui cu gamalie minuscula, o-ncarca cu tutun, aprinde de la carbuni, trage doua fumuri, scutura scrumul, lovind usor luleaua de capatul hibaciului, o-ncarca iar pentru doua fumuri si tot asa, ca si calatorul din tren. Eu ma decid deodata:
– Hai sa ridicam sedinta, ca mai avem treaba.”
(Nota: hibach e un fel de sobita minuscula, ca o vaza, cu 2-3 carbuni aprinsi inauntru.)
Si tot la gazda, cu prilejul unei invitatii la o masa traditionala japoneza:
„Domnul Okada-san isi scoate pipa lunga si subtire ca un creion. Acum am ocazia s-o vad de-aproape, sa cercetez si tutunul: moale ca o ata subtire, asa e de fin taiat. Trag si eu un fum-doua: nu mult deosebit de tutunul pe care-l stim cu totii.”
Revenind la zilele noastre, am cautat pe Internet date despre aceasta pipa deosebita si iata ce-am aflat.
Primele kiseru s-au inspirat dupa modelul pipelor lungi ale portughezilor, veniti in Japonia prin secolul 17, pentru comert. Tot atunci, se pare, a ajuns si tutunul in Japonia.
O kiseru este alcatuita din trei parti: o teava de bambus la ale carei capete se afla bolul si mustiucul din metal, de obicei din alama suflata cu argint, dar si din aur pentru clasele mai avute. In functie de perioada istorica, cele doua piese metalice erau impodobite cu diverse motive decorative, caracteristice culturii japoneze.
Lungimea tevii de bambus difera, in functie de aceasta o kiseru putand avea intre 10 si 50 de centimetri. Se spune chiar ca, pe vremuri, un pipar japonez nu purta la el decat bolul si mustiucul. Cand avea chef sa fumeze taia o tulpina de bambus din cel mai apropiat tufis, isi monta pipa si se aseza sa pufaie.
Din cauza ca e de metal, bolul se incinge foarte tare, dar asta nu e o problema prea mare avand in vedere ca teava de bambus raceste bine fumul pana ajunge la gura.
Tutunul pentru kiseru este, asa cum spune si Ioan Timus, fin ca o vata si se numeste koiki sau yamabuki. Se vinde in niste cutii de lemn, cu o capacitate de numai 10 grame, si care se deschid prin alunecare, precum cutiile de chibrituri. Nici vorba de etanseitate, pastrarea umiditatii sau alte griji pe care le avem noi vizavi de pastrarea tutunului.
Ca sa umpli o kiseru trebuie sa iti umezesti degetul mare si aratator cu limba, ca sa poti sa faci o biluta de tutun de marimea unui bob de mazare. Aceasta biluta o indesi in vatra minuscula, dupa care aprinzi usor pipa.
Spre deosebire de fumatul unei pipe europene, intr-o kiseru nu se sufla pentru a inteti jarul, pentru ca bila aprinsa de tutun poate sari foarte usor afara. Lucru foarte periculos intr-o casa traditionala japoneza, facuta numai din lemn, rogojini de orez si hartie.
De asemenea, arderea trebuie supravegheata cu atentie, pentru ca spre sfarsitul fumatei – adica destul de repede – jarul aprins, ramas in vatra, poate fi tras cu usurinta in gura.
Si inca un aspect deosebit: tutunul de kiseru e suficient de slab ca sa poata fi inhalat, la fel ca cel de tigara.
In ziua de azi, foarte putini japonezi mai folosesc kiseru. La fel ca in Europa, aproape peste tot in Japonia nu se mai fumeaza decat tigari. Totusi, mai exista mesteri care manufactureaza kiseru, iar pipa se poarta intr-un toc lung de piele, de care este legata borseta de tutun.
Iar in casa, pipa se aseaza „la odihnit” pe un suport special, facut tot in stil japonez si numit tabakobon.
Urmariti discutiile pentru acest subiect pe Forumul Pipa Club Bucuresti